Copii

Programele mentale şi stima de sine la copii

20171027_160941 (1)Există o Lege Divină care confirmă că omul are un rol prestabilit în ciclul vieţii, aşa cum şi copacul are un rol stabilit dinainte în natură.

Ciclul de viaţă al unui copac presupune mai multe schimbări pornind de la stadiul de embrion al seminţei până la stadiul de copac matur, care dă roade. Dar, înainte să ajungă la maturitate,acest copac a fost o sămânţă şi exista o parabolă cunoscută, foarte frumoasă, pe care Iisus le-a împărtăşit-o discipolilor săi.

Povestea aceasta vorbeşte despre puterea cuvintelor, iar cuvintele sunt precum nişte seminţe aruncate în toate părţile. O parte dintre seminţe vor cădea pe pietre şi nu vor rodi niciodată. Altele vor cădea pe un pământ roditor la suprafaţă, dar stâncos dedesubt şi la rândul lor vor muri după ce vor încolţi. Vor fi însă şi seminţe care vor ajunge pe un pământ fertil, iar acestea vor încolţi, vor înflori şi vor deveni copaci puternici şi roditori.

Creierul nostru reprezintă pământul fertil din pilda de mai sus,iar cuvintele sunt seminţele pe care le plantăm. În acest context, noi avem puterea de a crea, suntem creatorii propriei noastre realităţi. Intenţia noastră este pozitivă, vrem să sădim ceea ce se găseşte în adevărata noastră natură, în mod natural, organic şi anume: iubire şi acceptare necondiţionată,iertare,empatie şi compasiune,evoluţie,libertate,realizarea misiunii personale şi a scopului. Omul creator aruncă sămânţa,dar, înainte de a ajunge pe sol, sămânţa trece printr-un filtru personal al persoanei respective. Acest filtru sau harta noastră personală reprezintă sistemul nostru complex de credinţe şi convingeri, valorile în care credem, experienţele de viaţă trăite, cărţile pe care le citim, oamenii cu care interacţionăm.

Cuvintele sunt entităţi vii, au viaţă şi trăiesc în creierul nostru acolo unde le „plantăm” noi în mod conştient sau inconştient şi aşa apar Programele Mentale.Ce am plantat aia şi culegem.Plantăm onestitate şi culegem adevăr,plantăm„a împărţi”şi culegem generozitate,plantăm „a încuraja” şi culegem încredere în forţele proprii,plantăm acceptare şi culegem iubire.

Dacă ne raportăm la „minte” în forma ei pură,gândul ne duce la creierul unui nou-născut,care este mult mai adaptabil şi dens,cu un număr mai redus de neurotransmiţători inhibitori faţă de creierul unui adult. În acest stadiu de dezvoltare, bebeluşul nu are noţiunea de sex masculin şi feminin, noţiunea de bine sau rău, despre ce este adevărat şi ce nu este. Pe măsură ce copilul creşte, el se vede pe sine prin ochii celorlalţi. Copilul nu ştie cine este, ce simte sau cum trebuie să se comporte, însă familia apropiată proiectează asupra copilului o imagine despre cum îl percepe ea.

Mama îi spune copilului „am încredere în tine, o să reuşeşti pentru că eşti curajos”, tatăl zice „te ascult, este important pentru mine ce ai de spus, ai toată atenţia mea acum”.

În acest context,copilul se simte valoros,începe să îşi dezvolte stima de sine.Acesta are convingerea că este iubit şi acceptat aşa cum este, necondiţionat, în ciuda erorilor şi încercărilor lui repetate. Cuvintele părinţilor îi cresc încrederea în forţele proprii şi îl ajută să devină echilibrat şi conştient de resursele interioare de care dispune (curaj, a fi prezent, abilitatea de a găsi soluţii şi capacitatea de a construi relaţii sănătoase, în acest caz).

Putem întâlni însă şi reversul situaţiei.

Mama spune copilului îngrijorată„Nu sări,o să cazi şi o să te loveşti la fel ca data trecută”, tatăl accentuează şi el, „lasă-mă în pace acum,nu am timp să te ascult,sunt ocupat”.

În acest context, copilul devine anxios, percepe frica şi se retrage. Astfel apare Programul Mental „Nu Pot”, care reflectă modul în care mama percepe şi analizează pericolul, şi nicidecum perspectiva copilului entuziasmat să experimenteze şi să descopere lucruri noi. Frica mamei, exprimată verbal prin cuvinte,creează şi alimentează frica copil lui. Astfel apare noul Program Mental „Frica”,tradus prin anxietatea copilului de a încerca lucruri noi şi de a se adapta la situaţii neprevăzute (inflexibilitate). Copilului nu se mai focusează pe găsirea de soluţii, ci pe identificarea vinovatului, începând să îşi contureze o imagine de sine negativă. Se simte neacceptat de părinţi, este critic cu sine, renunţă când întâmpină dificultăţi, pentru că părinţii oricum nu au timp să îl asculte.

Pentru că nu poate să vadă cine e, copilul crede şi acceptă nu doar ce spun mama şi tata, ci şi fraţii, bunicii (familia), eroii din desene animate (TV) sau educatoarea/învăţătoarea (sistemul educaţional). Imaginea lui despre sine este deja programată în mintea sa de cei din jur, iar copilul începe să creadă că acesta este el. Ca părinţi, avem o responsabilitate enormă faţă de copiii noştri şi anume creşterea lor conştientă prin puterea cuvintelor pe care le sădim în mintea şi în inima lor. Noi, părinţii, suntem vocea interioară a copiilor noştri.https://www.petocuricufamilia.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.